Ar putea fi considerată un examen al maturităţii. În fond, orice olimpiadă se dovedeşte a fi mult mai mult decât proba de 3 ore. Este, fără dar şi poate, ceea ce se întinde dincolo de foaia cu pătrat negru şi ne acaparează sufletul, sălăşluind în acesta amintirile care fac de neuitat o viaţă de elev.

            Pentru un elev obişnuit a participa la olimpiadă este echivalentul unei note la acea disciplină. Dar pentru un elev unde normalitatea şi-a pierdut sensul, olimpiada este în primul rând dăruire. Acea dăruire care provine din adâncul sufletului şi oricât ai încerca nu îi poţi găsi un motiv real de existenţă. Totuşi, dorinţa de a excela la o anumită disciplină transformă weekend-urile în caiete de muncă, birourile în mormane de tratate şi viaţa de elev într-un univers paralel. Dar la urmă, după probe, bareme şi contestaţii, se naşte întrebarea: „A meritat oare cu adevărat?”

            În clasa a VII-a mi-a fost extrem de dificil să îmi las părinţii acasă şi să plec timp de o săptămână într-un oraş străin. Totuşi, acea infinită muncă şi dorinţa de a fi cel mai bun conferă unui copil puterea de a încerca ineditul. Ca un oricare alt lucru nou, e ciudat. La început. Devine apoi o rutină. Ceva dincolo de viaţa obişnuită a unui elev. Este etapa locală, judeţeană şi într-un final naţională. Şi sensul competiţiei tinde să îşi piardă strălucirea. Eşti doar tu, ceea ce ai învăţat alături de 3 ore şi nişte foi semnate şi ştampilate în colţul din dreapta sus.

            În clasa a XI-a, le-am zâmbit părinţilor în gară. Eram fericită că petrec o săptămână departe de casă, că revăd un oraş şi o mulţime de prieteni de prin ţară. Au fost aceleaşi săptămâni prin cabinete, aceeaşi colegi olimpici şi...cam aceeaşi sau poate că nu cantitate de exerciţii. Colţul din dreapta sus a fost de asemenea ştampilat.

Magia pe care o transmiteau ochii copilului de odinioară a devenit maturitate. Lacrimile de a-ţi lăsa părinţii acasă s-au transformat într-un surâs. Camerele de internat, de altfel cu mult sub limita demnităţii umane, au schimbat mizeria pe jocuri târzii în noapte. Mâncarea, mai mereu insuficientă, era un neajuns de mult uitat. Oraşul, odată înfricoşător şi mare pentru un copil, a fost acum spaţiul unei inteligenţe nemăsurate. Judeţele scrise pe ecusoanele din piept, litere fără sens în trecut, aduceau acum o strălucire în colţul ochilor.

Totul în jurul nostru evoluează, fie că ne dorim sau nu. Important e însă să evoluăm şi noi. Olimpiadele te cresc. Metamorfozează omida în fluture, copilul în adult. Ştiinţa îţi construieşte aripi. Profesorii îţi deschid cerul. Rămâne însă ca fluturele să îşi întindă aripile şi să se aventureze în cerul infinit.

Să zboare cât mai înalt.

Pentru sâmburele de ştiinţă îi sunt recunoscătoare actualului meu domn diriginte, domnul profesor de matematică Alexandru Blaga.

Pentru cer îi sunt recunoscătoare doamnei diriginte Carmen Bratosin.

Pentru aripi doamnelor profesoare Carmen Kurtinecz şi Bianca Domuţ.

Iar pentru posibilitatea de a zbura mie, familiei şi lui Dumnezeu.

Şi după 5 ani, un fluture poate răspunde că a meritat cu adevărat.