Stam intr-un bar din Iasi si ne integram in peisaj. Oameni obositi, veseli, tristi, adormiti, plictisiti, incercand sa scape de o povara si dulce si amara. Andrei ma intreaba ce am facut la Nationala. Eu incerc sa imi aduc aminte… ceilalti din jur sunt curiosi si ei, ca doar sunt in ultimul an si sunt cea mai responsabila/matura. Si incep sa imi aduc aminte… ce am facut la natio ?

Pai, uite cum e, la nationala intotdeauna a fost frumos. Cand esti mic, habar nu ai ce inseamna clasamentele si te deziluzionezi rapid. Crezi ca e „ca la judet”. Dar intotdeauna exista cei mare care te asigura (atotstiutori) ca, “cu doua probleme se ia ceva” sau ca “prima jumatate primeste medalie”. Cand vezi totusi ca nu e ca la judet, plangi un pic…dar speri la anul.

Cand eram eu la inceput, orasul cu nationala era frumos si intotdeauna aveam pe cine sa admir. Era ”tipul care a mers la internationala” si erau ”profii care propuneau probleme”.

La liceu… Cand am fost boboaca, deja priveam altcumva lucrurile. Existau deja copii mai mici decat mine si aveam “experienta”. Ii stiam deja pe “profii care propuneau probleme” iar cu “tipul care a mers la internationala” ma salutam.

In clasa a noua, orasul in care se tinea nationala era si mai frumos. Pe ploaie, pe vant sau pe soare, intotdeauna gaseai ceva de facut. Acum deja aveam prieteni in alte judete…ne intalneam, povesteam, faceam planuri. Unii dintre ei incepeau sa plece... acum, doar doi oameni mai sunt din „vechea trupa“.

In clasa a 11-a, eram oameni complicati. Faceam analiza si stiam ce inseamna “alef zero”. “Vechea trupa” nu prea mai exista(toti erau plecati la facultate). Noi, ne gandeam unde vom fi peste 2 ani. Orasul era ca de obicei, primitor, cu barurile lui, cu excursiile lui.

In clasa a 11-a eram deja superiori…..nimeni din clasele mai mici nu ne intelegea. Noi preconizam ca era ultimul nostru an si ne straduiam sa-l facem cat mai memorabil. Dar eram nostalgici dupa clasa a 9-a, cand nu stiam ce inseamna sfarsit, cand aveam modele si cand inca speram.

Sfarsitul…sunt in clasa a 12-a si nu stiu ce inseamna sfarsit. Am uitat ce e “alef zero” si vorbim despre facultate. Stam intr-un bar si ne analizam punctajul. Ne intrebam unde o sa mergem la anul si cand o sa ne mai intalnim toti impreuna, „vechea trupa“.

Orasul…orasul e frumos, dar nu se compara cu cel in care o sa mergem noi. Chicago, Paris, Bremen, New York… cand o sa mai fim impreuna? Si cand o sa mai stam noi toti la un loc? Andrei, tu nu stii ca asta se cheama Sfarsit? Andrei…tu cu ce amintire o sa ramai? Oare am fost vreun model? Oare am lasat ceva in urma? Andrei…tu la ce faculta mergi? Si de ce va uitati asa la mine? Am o lacrima in coltul ochiului? Nu nu, e doar de la fumul de tigara. Voi nu stiti ce e clasa a 12-a… Hei voi, astia micii, voi ce vreti sa faceti in viata?

Si asa ne integram noi in peisaj. Andrei nu si-a primit raspunsul. Noi, suntem doar niste copii parca maturizati inainte de vreme. Si daca ma gandesc mai bine, nici nu exista Sfarsit. Pentru ca intotdeauna vom munci, intotdeauna vom face mate. Si chiar daca nu mai stim ce inseamna „alef zero“, il vom simti intotdeauna. Pentru ca, in spatele ecuatiei de distractie, deziluzii, veselie, admiratie, sperante, exista munca. Ea ne-a definit, din cauza ei stam acum si incercam sa ne relaxam.

Teo langa mine deseneaza ceva. Pare abstract, dar daca ma uit mai bine, e un sistem de coordonate. Pana si pictura e matematica. Alex povesteste despre un concert rock si Casandra scrie o poezie. Parca se formeaza o “trupa”. Eu din care fac parte? Unde ma uit in fata, spre ce oras, spre ce nationala?