A fost odata ca niciodata o poveste. Si, ca toate povestile, ea nu s-a intamplat niciodata in trecut tocmai pentru a putea fi traita in prezent (Rubem Alves).Iar prezentul, prezentul suntem noi, prezentul sunt eu.

Sunt prezent tocmai pentru ca in  trecut am trait pentru viitorul de atunci, pentru prezentul de acum. Un an sau o viata-ntreaga de munca, vise si sperante, toate pentru a avea acces la celebra poveste: Olimpiada Nationala de Matematica.

E acum si randul meu sa spun povestea, sa ii traiesc iluzia pentru a constata mai apoi, cum am facut de fiecare data in anii anteriori, ca de fapt matematica este cea care ne atrage atentia, care ne obliga sa cautam a o descoperi, cea care ne daruieste visele si cea in care ne punem intreaga nadejde. Alaturi de ea am trait toamne, ierni si primaveri, pe umarul ei am plans cand am avut parte de deziluzii, impreuna cu ea ne-am bucurat de zile insorite.

Iar descoperind povestea am descoperit o intreaga filozofie, o filozofie de si pentru viata. pentru ca in cadrul ei m-am (re)gasit si mi-am gasit prieteni adevarati. Am descoperit prilejul de a iubi, la fel cum mi-a fost dat si sa sufar si sa invat ceva din dragoste si suferinta. Am trait "visul unor nopti de primavara" in doar atatea zile cat sa le putem numara pe degete.

Am realizat in fiecare an mai mult ca "tindem catre infinit", dar ca nu il atingem niciodata. Nu pentru ca nu ne-ar fi permis ori pentru ca ar fi imposibil, ci pentru ca cu cat mai aproape suntem de el, cu atat mai departe parem a fi.Dar ne pastram rabdarea si perseverenta, in asa fel incat  intr-o zi sa putem spune: "Nu va mai fi nici ieri, nici azi, nici maine, va fi doar atunci cand am ras si-am plans, odata, impreuna, la inceputul si sfarsitul unui drum".

Iar drumul, drumul merge si el tot spre infinit. Il voi cauta din nou peste ani, insa nu ma va mai astepta. "Ulita Olimpiadei" mele va fi impanzita de alti si alti copii dornici sa descopere si ei povestea, aceeasi poveste care a fost odata ca niciodata.