Dupa ce am trait prima oara , dupa ce am simtit prima oara , dupa ce am ajuns in varful muntelui dupa un mers plin de sudoare dupa ce am simtit prospetimea nivelului de premiant sufletul meu plin de bucurie a fost apoi ravasit a fost sfasiat pe iintreg si nu mi-am mai putut reveni din aceasta stare a caror ganduri si suflet au adapostit-o  adanc intr-un etern ce nu se mai termina.
Ce am simtit de fapt?
Am simtit multa durere , pentru ca atunci cand te apropi de varf te simti mai proaspat , dar odata ce ai urcat in varf chipurile lacome si pline de ura a celor care iti par prieteni  transforma racoarea pe care tu o simti intr-o racoare care te ingheata te incremeneste.Asa ma-am simtit , inghetat incremenit invidioasele fete i-mi doreau distrugerea la fiecare pas si de cate ori ajungeam sa incerc sa port o discutie tot de atatea ori intram intr-o capcana care ma facea sa cad si mai jos pana ce ajungeam sub pamant pana ce lumina nu se mai vedea si orice urma de speranta ca as fi putut sa prind aripi disparea.Cand timpul trecea nepasator iar negurile ploii zambeau de inecarea mea eu incercam sa pacalesc timpul si sa readuc soarele si lumina ce era odata cu pasarile sperantelor ridicandu-si aripile spre inaltul cerului sau mai aproape de sufletul meu.Dar nu numai corpul si pshicul meu plangea ci si sufletul devastat de neprietenia si rautatea aecstor aratari neguroase a caror mama le era invidia si ura .Si cu cat ele incercau sa ma distruga cu atat mai aproape de sufletul meu se apropiau ca niste serpi si isi varau veninul ucigand o particica din sufletul meu.Cat timp suspinam de tot ce era negru in jurul meu nereusisnd sa mai vand o raza de lumina de la soarele ingropat de nori cu atat eram mai atacat si mai devastat , si cu atat mai mult lacrimile mele ma ingropau si mai adanc in pamant pana ce disparand si topind miezul incis al sufletului meu am ajuns sa port o lupta singur impotriva intregului Univers ce nu mai prindea contur si ma lasa sa plutesc sufocandu-ma singur pe langa mii si mii de stele fierbinti ce ma frigeau si ma topeau.disperand asemenea lupului salbatic ai carui colt plin de saliva cere la lumina lunii de mancare stringand asemeni si lui strigam dupa ajutor in sinea mea , in intuneric acolo unde nu mai era nimic plangand.Si la ultima lacrima a adnacilor mele dureri la utima picatura de lacrima inima mea care de mult disparuse s-a retransformat si a inceput din nou sa bata iar sunetul ei mi-a spus ajungand la ea ca o putere divina ca trebuie sa lupt si voi reusii.urechile mele nu erau surde si asa am facut dar cum sa te lupti cu focul pamantului?Oricat de mult incercam sa-mi raspund nu mai stiam de ce vreau asta .Eram fara nici o putere incuiat pe dinafara in fata unei usi care ma chema fara sa stiu de ce fara a avea o cheie cucare as fi putut raspunde mesajului.Pana ce in fata unei lumini cand ma degradam in mine mi-am amintit mesajul intelept inchis de mult al unei voci parentale "inima i-ti este cheia ", apoi mi-am adus aminte eu iubeam ceea ce faceam eram fericit .am ajuns dupa usa de metal rece care ma tinea inchis in nestiinta si am prins din nou luciditate.Din nou sufletul meu traia si simtea dupa indelungate chinuri cum lumina soarelui siracoarea muntelui veneau spre mine , da din nou eram fericit .Aceasta putere m-a facut din nou sa lupt si sa ajung in varf dar acum rautatea acelor vise negre s-au inchis invatand astfel o importanta lectie : fericirea mea este cea mai mare razbunare impotriva dusmanilor mei!