Intotdeauna mi-a captat privirea...am vazut-o stapanind firea celorlalti...m-a fascinat.
Nu-i puteam da o forma, nu-i stiam nici dimensiunea, nu o puteam materializa, dar pe cat era de abstracta, pe atat era de reala, exista dintotdeauna...cred ca am inceput sa o intrezaresc din clipa in care am capatat glas, si cu timpl am inceput sa vad cum aprinde scantei in ochii celorlalti..nimnic nu e mai frumos decat ochii aceia plini de lumina.. si daca intelegeam , puteam simti, puteam vedea cum ochii mai lumineaza caile intunecate ale vastului inconjurator..era de nedescris sa simti gandurile cum se ascut si asa strabat necunoscutul
     Dar acea licarire se stinge, apoi se aprinde iar si iar se stingedar niciodata pentru totdeauna shi niciodata nu ramane aprinsa ... nimeni nu poate avea prea mult timp acea scanteie in ochi, dar in permanenta mintea omeneasca lucreaza, invarte, rastoarna, intoarce, dezface, dezmembreaza si apoi asambleaza la loc acea imagine vazuta de ochii iluminati de cunoastere.. totul..absolut totul se rezuma la asta...
    De jos se vede aproape, dar tot urcand,  degetele tremurande, se intreapta spre ea sa o atinga, atinge o parte din ea, dar scapa!...unii fac acelasi lucru iar si iar , adr niciodata nu se plictisesc, intotdeauna drumul e altul, dar telul e acelasi: cunoasterea.