La inceput n-a fost decat un joc.

    Nu aveam nici o tangenta cu chimia, imi doream sa devin arhitect.

    Pregatire, schimb de caiete, stres neintemeiat. Asa a venit locala, de care vroiam sa trec mai repede, ca sa scap. Din fericire ( din nefericire, imi spuneam eu atunci ) am aflat ( foarte surprinsa ) ca m-am calificat la judeteana. Iar stres, iar pregatire, iar chimie! Abia asteptam sa ajung acolo, sa fac subiectele aiurea si sa scap. Gustul libertatii! Ma astepta mingea de bashet, terenul de fotbal, discutiile interminabile cu prietenii, discursurile cu idei pro si contra asupra unui subiect. In fine, am fost, am facut, am fost a treia. Se terminase. Doua saptamani de relaxare, dupa care urma sa aflu ca m-am calificat, datorita notei mari pe care o obtinusem, la nationala. Prima mea nationala. Toata lumea bucuroasa, felicitari peste felicitari, doar eu cu acelasi chip de mort si cu aceeasi intrebare monotona: "ce ma fac?" . A urmat perioada aceea de dinainte de olimpiada: Nenitescu, Avram, Arsene si multi alti autori. In fiecare zi imi imbogateam biroul cu cel putin doua manuale sau culegeri astfel incat am ajuns in situatia dea nu mai sti de unde sa culeg noi informatii. Sa citesc sau sa rezolv? Niciodata nu mi-as fi inchipuit ca pot exista atatea carti dedicate chimiei, atatea exercitii si probleme.

    Iata-ma pe drum, cu ceilalti colegi, de pe la alte licee, calificati si ei la nationala, dar spre deosebire de mine, ei au experienta. Nu as fi crezut ca acest lucru ar putea insemna atat de mult: experienta.

    Pitesti, Ramnicu-Valcea, Sibiu, Alba Iulea, Cluj, Baia Mare.

    Baia Mare - taramul sperantelor desarte, al regretului, al luminii, descoperirilor, emotiei.

    Sunt cazata impreuna cu cei din Alba. Foarte prietenosi, pana si accentul lor ma fascineaza. Straini printre straini a devenit foarte curand o familie.

    Festivitatea de deschidere. Oameni extrem de importanti, oameni mareti, impliniti, care mi-au adus aminte de inferioritatea mea, de faptul ca eram foarte norocoasa pentru ca aveam posibilitatea sa-i admir pe viu.

    Ziua primei parti a concursului. Proba teoretica. Cu gandul la inferiorioritate, am plecat cu ideea ca ar fi bine sa fac ceva, dar nu si fara speranta.

    Plicul cu subiecte. Tensiunea din atmosfera. Apoi foaia. Bataile mult prea puternice ale inimii. Prima lectura. Prima idee. Prima urma lasata de stilou pe ciorna, apoi pe foaia de lucru. Expirarea celor trei ore. A fost un vis? Baremul. Acceptabil, aveam sa spun atunci, insa dupa cateva ore mi-am revenit. Nu-mi venea sa cred ca fusese atat de simplu si totusi nu facusem unele chestii. Nu plecasem cu ideea de a face bine, ci cu aceea de a face. Cred ca aici am gresit cel mai mult.

    A urmat proba practica. Un dezastru total. De mult nu mai vazusem negru in fata ochilor; de mult nu mai gresisem atat de mult in fata cuiva: Doamna Profesoara!

    Apoi au venit rezultatele. Chipuri dezamagite. Fete luminate. Gustul victoriei sau al infrangerii.

    Cred ca in acele momente meritam ceea ce era mai rau. M-am refugiat undeva unde nu circula lumea si am citit o carte. " Mercur " . Doar asa putem trece peste asta, prin singuratate. Era pentru prima oara cand reuseam sa lupt cu durerea, cu constiinta, cu greseala.

    Excursia. Brandusele mov. Bataia cu zapada. Manastirea Barsana. Memorialul DURERII. Cimitirul vesel. Cum reusisem sa trec atat de repede de la o stare la alta? Ce se intamplase?

    Festivitatea de premiere. Incredibil cata emotie poti simti in jutul tau, cate lacrimi isi pot intrerupe traseul formand un lac in interior, in ascuns, lac ce va izbucni, la fel ca o fantana arteziana odata cu regasirea singuratatii.

    Esecul... Pana acum nu descoperisem esenta acestui cuvant, cu toate ca emotiile erau mai mari decat a celor de pe podium. Vedeam un spectacol fascinant, un spectacol al talentelor, al muncii al efortului masiv depus cu dragoste, al noptilor nedormite.

    Singura intrebare care imi venea atunci in minte era: " De ce, de ce Doamna Profesoara m-ati lasat sa vin aici? " .Mi-am dat seama ca nu-mi meritam pozitia. Ma simteam la fel ca Eliade in " Romanul adolescentului miop " - " un vierme, o zdeanta, un nimic " . Nu eram obisnuita cu astfel de sentimente, nu invatasem ce inseamna sa ratezi.

    Toti acesti necunoscuti, care formau familia mea la acea ora, toata dragostea lor pentru chimie mi-a fost transmisa si mie. Plecam de la premiere cu ochii inundati de lacrimi, cu sufletul plin de durere, dar si ferm hotarata sa incep sa studiez chimia din scoarta. Sa ma fac chimist.

    Trecerea in viteza a celor cinci zile. Intoarcerea. Despartirea de noile cunostinte, de taramul sacru al Maramuresului, imaginea bisericutei de lemn din fata internatului, ultima priveliste a orasului. Incepe acelasi joc insuportabil al crizei, al regretelor, al urei fata de sine, al sperantei ca poti intoarce timpul.

    Eram singura din echipajul nostru care pleca numai cu diploma de participare. Si iarasi iluzia, si iarasi esecul. Pana si zborul porumbeilor mi se parea ucigator. 

    Oleum, Gandalf, Scandura, Shocatele, Spalletty, Propil, care devenise intre timp Izopropil si alte porecle inventate de noi; VMDD-un joc foarte interesant pe care mi l-a arata o noua amica din Buzau, farsa cu pixurile... toate se terminasera, isi gasisera sfarsitul,dar nu si in memoria mea.

    Acelasi traseu, aceeasi atmosfera din poeziile lui Bacovia.

    Pe cat de dureros, pe atat de frumos. 

    Am realizat ca nationala era o ecuatie cu solutii reale, dar nu pentru mine.

    Am deschis ochii, am distins bine de unde venea lumina, nu mai ramane acum decat sa-i urmez calea.

    Prima mea nationala!