„Dar nu arătaţi deloc a olimpici” ne-a mărturisit o doamnă in trenul ce avea să ne aducă în Buzău după terminarea Olimpiadei Naţionale de Limba Engleză.

„Când mă gândesc la olimpici în vine în minte imaginea unor copii cu ochelari mai mari decât propria faţa, tot timpul cu nasul în cărţi, care nici măcar nu mai au timp să râdă.” Am izbucnit în râs. Probabil că această stereotipie este atât de adânc înrădăcinată, încât orice formă de manifestare umană scoate liceanul din tiparul unui olimpic. Credeţi că ceea ce defineşte un olimpic este programul auster şi apartenenţa la sfere superioare celor ale omului de rând sau capacitatea de a se diferenţia tocmai prin valorificarea laturii sale umane?

         Ştim să râdem şi nu ne-am pierdut privirea periferică. Ştim că putem oricând greşi şi dincolo de aparenţe suntem aceeaşi cu sau fără un premiu la olimpiada naţională. Ceea ce mai ştiu este că nu am crezut niciodată că voi reuşi să particip la o olimpiadă naţională pentru că m-am născut ca toţi ceilalţi cu amprenta genetică a trecutului, prefigurată de visele pe care alţii şi le-au făcut pentru mine, ajungând să trăiesc o viaţă pe care nici un factor al trecutului nu a putut să o prezică.

        Cum începe totul? În nici un caz ca într-un vis, ci ca în simpla realitate ce te aduce într-un centru de examen unde de obicei tremuri de frig, pentru că etapa pe municipiu este în luna februarie, unde primeşti subiectele pe care le rezolvi, după câteva zile o listă te aduce cu un pas mai aproape, calificându-te alături de alte zeci de elevi pentru etapa judeţeană. Alt centru de examen, altă temperatură, alte subiecte şi în final o notă bună care te califică pentru probele orale, marile generatoare de emoţii pe care trebuie să le controlezi astfel încât să obţii un rezultat care te va duce acolo, la etapa naţională.

          Olimpiada naţională nu este atât de strălucitoare pe cât pare şi, în funcţie de judeţul organizator, suntem trataţi fie drept cheltuieli inutile, fie ca investiţii. Suntem cazaţi în internate, mâncăm în cantină şi nu întotdeauna dormim în aşternuturi curate sau ne putem spăla cu apă caldă. Aceasta este realitatea, realitatea organizatorică, pentru că, până la urmă, strălucirea este în noi şi ceea ce contează cu adevărat este cum ne tratăm pe noi înşine. Omul este atât de flexibil încât se poate adapta oricărei situaţii, iar în momentul în care am citit biletul ce stabilea tema discursului meu la proba orală, ce suna astfel: „Nu putem trăi fără cărţi, radio, televizoare şi computer” mi-am dat seama că toate nemulţumirile noastre legate de organizare sunt manifestările ascunse ale subconştientului, chinuit de frustrări şi temeri, care caută să găsească pretexte pentru un eventual eşec. Aici se pierde frumuseţea, însă tot aici apar adevăraţii olimpici.

           Există mereu o voce interioară adevărată care îţi ghidează în mod involuntar comportamentul, aceeaşi voce care te face mândru de tine şi care îţi permite să îi admiri pe cei din jur. Dacă în condiţii ostile reuşeşti să te simţi bine, să fii tu însuţi şi să rămâi cu amintirea unor clipe trăite profund, atunci eşti cu adevărat învingător. Când mă gândesc la olimpiadă nu îmi vine în minte frigul şi gustul ciudat al mâncării, ci colegele mele, florile din tot oraşul, cum ne încălzeam noaptea cu patru pături peste noi, cum râdeam la masă şi cum spuneam bancuri, cum am început să plâng de bucurie când am văzut rezultatul şi cât de bine m-am simţit văzând că şi ceilalţi se bucurau pentru mine. Ce rămâne în noi după ce totul a trecut este magia unei astfel de experienţe.

        Participarea la etapa naţională a unei olimpiade este cu siguranţă o mare realizare, pentru că ştim cu toţii: „Important este să participi…”, dar eu cred că important este ca, de la an la an, să înveţi cum să te pregăteşti, să câştigi experienţă, să devii curajos şi încrezător, ca în final să câştigi. Este foarte important să participi, dar este extraordinar să câştigi, să fi tu sus pe scenă aplaudat şi nu jos aplaudând. După trei ani de participare pot spune că cea mai frumoasă olimpiadă a fost cea la care am ieşit prima, chiar dacă în comparaţie cu ceilalţi ani, organizarea a lăsat mult de dorit. Atunci îţi dai seamă cât ai greşit în trecut, cât ai învăţat pe parcurs şi cât de mult merită să dai tot ce ai mai bun.

        E greu? E uşor? Nu ştiu, însă ştiu sigur că este înălţător, iar aripile nu îţi sunt date de propriile emoţii, ci de reacţia celorlalţi, care plâng, ţipă, te îmbrăţişează şi se mândresc cu tine, îţi amintesc în fiecare clipă câtă lumină este în tine, lumină umedă britanică – cum îmi spunea o prietenă.      

        Nu ştiu să scriu sincer decât în această formă simplă, care vine din sufletul meu, expresia simplă a unor amintiri. Vă va emoţiona sau nu, asta depinde de experienţa voastră, însă numai dacă veţi avea curajul să intraţi într-o luptă, sufletul vă va transmite emoţia victoriei.

„Să vă fie sufletul fântână, ca să primiţi lumea din jurul vostru ! „