Precum un copac a înmugurit sau o floare a înflorit, aşa a luat naştere şi Olimpiada Naţională de Chimie. Mai întâi a fost un vis în sufletul meu. Cu trecerea timpului, visul se contura tot mai mult, vroia să iasă din limitele sale şi să ajungă realitate. Cu multă dăruire, cu pasiune şi cu muncă era gata să-şi depăşească limitele şi să facă parte din viaţa mea. Au fost momente de ezitare din partea mea, când flacăra speranţei îşi pierduse din intensitate, dar acestea au trecut, n-am lăsat speranţa să moară.

            Cărţile cu probleme şi scheme de reacţii îmi păreau iniţial nişte simple cărţi, dar repede ele deveniseră comoara mea. Erau ce aveam mai de preţ căci ele îmi puteau împlini visul, mă puteau ajuta şi erau întotdeauna alături. A trebuit să trec de mai multe etape pentru a ajunge la faza naţională. Le puteam privi ca nişte obstacole, dar nu a fost aşa; ele au fost un mare ajutor. A trecut şi timpul, şi olimpiada naţională sosea cu paşi repezi. Clipele păreau tot mai scurte. În laborator, printre fascinantele substanţe, timpul se scurgea atât de repede.

            A sosit primăvara, a sosit şi Olimpiada. Ajunsesem la Baia - Mare, locul unde se vor întâlni speranţele şi visele atâtor persoane. La festivitatea de premiere, se simţeau în aer visele fiecăruia de a reuşi. Dar toţi am reuşit. Prin simplul fapt că eram acolo şi reuşisem să ne îndeplinim o mare parte din vis.

            Au urmat zilele cele mai importante. Proba teoretică duminica şi luni proba practică. În fiecare din cele două zile am plecat cu gândul că totul va fi bine, că orice va fi, voi avea puterea să înfrunt. La proba teoretică, în sala de concurs, până au sosit subiectele, fiecare secundă era infinită, aşteptarea ne măcina, deşi unii afişau acest lucru şi alţii nu. Ne-au fost aduse şi mult aşteptatele subiecte... Se aruncase mănuşa, începuse războiul cu propriile noastre cunoştinţe acumulate în timpul petrecut la birou lucrând. Secundele fugeau din ce în ce mai repede, parcă se grăbeau să treacă în neant. Pe foaie se aşterneau încet - încet tot mai multe litere şi cifre. "Oare e bine ce am scris?, Oare am greşit undeva?" Cam asta se derula în mintea mea pe măsura ce timpul trecea mai repede şi mai repede. Mi-am recuperat încrederea în mine şi am continuat războiul, căci nu mă puteam lăsa înfrântă de o clipă de îndoială. Mai erau cinci minute şi lupta se încheia. Erau momente cruciale, momente în care realizezi că asta a fost totul, că altceva nu mai poţi schimba, că în foile pe care tocmai le-ai scris s-a materializat toată munca ta. Am predat lucrarea şi am încercat să ies afară la bareme cu moralul ridicat, dar acesta scădea tot mai mult, până a ajuns la punctul critic - citirea baremului. Era oarecum bine, dar nu destul de bine pentru mine. Nu reuşisem să îmi mulţumesc propriile pretenţii şi acesta e unul din lucrurile cele mai dureroase... să ştii că ai fi putut mai mult, că ai greşit din neatenţie şi totul e pierdut. Am plecat cu speranţa frântă din faţa baremului.

            Am ajuns la internat şi am înţeles că nu-i totul pierdut şi că se putea mult mai rău. Îmi ridicam moralul cu orice mică idee de care mă puteam agăţa şi din care îmi puteam crea o nouă speranţă. Am mers mai departe, n-am vrut să rămân cu gândul la o luptă cu un scor neclar.

            A urmat o a doua zi, o nouă luptă, de data aceasta se schimbase puţin situaţia, dar tot o luptă rămânea. Am încercat să-mi alung toate gândurile negre şi să fiu optimistă. Au urmat alte trei ore. Aceleaşi constatări...timpul se grăbea iarăşi. Eram conştientă că după aceste trei ore se încheia drumul meu la această olimpiadă şi am încercat să fiu la aşteptările mele. În momentul predării lucrării am simţit că asta a fost tot, că s-a terminat olimpiada şi începea partea distractivă, era o nostalgie amestecată cu o uşurare. "S-a terminat!" mi-am zis în gând.

            Un alt barem, o stare de spirit mai bună. Se încheiase cu bine.

            Au urmat neliniştile aşteptării şi nerăbdarea de a vedea rezultatele, dar au urmat clipe minunate în care am legat noi prietenii, am consolidat prietenii mai vechi şi am cunoscut sentimente minunate. Au fost clipe de vis, clipe memorabile, pe care niciodată nu le voi scoate din cutiuţa sufletului meu. Am vizitat locuri noi, de o frumuseţe aparte, am descoperit că orice ai face, de la o olimpiadă pleci întotdeauna victorios, că trebuie să fi fericit că eşti acolo şi că asta contează cel mai mult.

            Au venit şi rezultatele şi a fost bine. Am împărţit noi emoţii cu prietenii. Am zărit lacrimi şi tristeţe, am văzut bucurie şi sentimentul înălţător al unei victorii. Toţii am cules laurii rezultatelor la festivitatea de premiere, unde atmosfera era caldă, de solidaritate.

            Toate acestea au venit din eprubeta în care am preparat munca care a reacţionat cu pasiunea, rezultând succesul şi bucuria, din paharul Erlenmayer în care am titrat misterele chimiei cu setea infinită de cunoaştere, rezultând o soluţie neutră (cu pH = pOH = 7) în care s-au acumulat noi cunoştinţe şi din care s-au degajat toată necunoaşterea şi toate incertitudinile, din clipele minunate petrecute descoperind enigmele chimiei sau lucrând probleme din cărţile de chimie, din pasiunea depusă la banca speranţei de mine şi de doamna profesoară.

            Pe drumul pe care ne-am întors acasă, m-am simţit mai "bogată", cunoscusem oamenii deosebiţi, am simţit că fiecare clipă trebuie apreciată, că toţii suntem victorioşi şi că pe lângă olimpiada propriu-zisă, mai importante sunt clipele petrecute şi prieteniile legate.

            Pot spune că acum am momente de nostalgie când tânjesc după acele clipe, dar există speranţă că anul viitor va fi la fel sau chiar mai bine.