18.03.2006. Una dintre zilele acelea in care se intampla ceva care sa te motiveze sa iti pastrezi sperantele, ziua la sfarsitul careia ai sentimentul ca ai facut ceva special. Nu am mai participat pana acum la Olimpiada de Engleza pentru ca, din motive care scapa intelegerii mele, o multime de alte olimpiade au aceeasi data de desfasurare. Si atunci trebuie sa-ti calci pe inima si sa te imparti. Anul aceast am zis clar : o sa fie engleza! Pe langa asta a fost incredere si ideea ca trebuie sa dau tot. Cred ca asta si putin noroc mi-au adus 97 de puncte si calificarea la faza nationala.

Entuziasmul din seara cand am aflat rezultatele si din saptamanile premergatoare perioadei 16-20 aprilie au fost spulberate rapid inca din primele ore in care am ajuns la Pitesti. O doamna profesor coordonator din partea ISJ Arges (care apoi a disparut fara urma) ne-a insotit de la gara pana la internatul Colegiului Tehnic Dimitrie Dima (parca, numele nu cred ca e cel important in toata povestea asta). In cele 15 minute cat a durat drumul doamna a tinut sa mentioneze ca locul in care vom fi cazati a fost recent RENOVAT. Buun mi-am zis, incantata ca dupa o noapte de nesomn o sa ma pot odihni macar cateva ore intr-un loc decent. Dar probabil ca noi, ,,olimpiotii ‘', cum am avut onoarea sau oroarea sa citesc undeva suntem mai visatori si probabil ca cei din vest au prea multe pretentii si amestecul celor 2 trasaturi au atras dupa sine profunda dezamagire cauzata de acest loc ,,recent renovat ‘'. Cred ca numai niste poze ar putea fi edificatoare pentru ca daca ar fi sa intrebuintez cuvinte mi-as manca si din timp si din nervi la amintirea tuturor atributelor internatului. Ideea e ca totul semana cu o excursie in tunelul groazei numai ca de data asta pretul platit erau eforturile celor care se pretind a fi la creme de la creme dintr-o tara care aspira la nivel de trai european. Aaa, si o tura cu trenuletul groazei nu tine mai mult de 20 de minute si dupa aceea nu se asteapta nimeni la provocari intelectuale. Cert e ca in noaptea dinaintea primei probe am reusit sa dorm cel mult 3 ore, imbracata cu 4 bluze si acoperita cu 3 paturi. De bai sa nu mai vorbesc sau de gradina zoologica care ne-a incantat privirile : broaste la dusuri (adica la tevile din care curgea apa si in jos si in sus), pe langa internat vreo 3-4 caini ,,de paza'', la poarta internatului, pe langa tomberoane sobolani plimbandu-se in voie, de fapt, ce puteam noi sa comentam cand bietele vietati erau la ele acasa ? Noi, bocitorii fara motive ar trebui ,,sa fim biciuiti'' dupa cum bine spunea plin de umor unul dintre profesorii insotitori, pur si simplu ne plangem prea mult, unde ne credeam si noi, la vreo olimpiada nationala ??!!

Nu stiu cum au trecut cele 3 probe de concurs, nu-mi amintesc nici macar cum am ajuns sa-mi cheltui toti banii de buzunar (peste 1.200.000) pe mancare si transport si sa raman in ultima zi falita (pentru ca e usor de imaginat cum se manca la acest internat bomba)-eu nu ma mandresc cu mai mult de 50 de kilograme sau cu vreun metabolism de Superwoman sa pot infuleca niste cantitati industriale, nici macar pretentii si nazuri nu prea fac, mama lucreaza si ea in invatamant, deci, no comment. La final, rezultate dezamagitoare, elevi cautand foi de contestatii si raspunsuri din partea celor avizati care intrec orice inchipuire gen : ,,nici eu nu aud bine cu urechea stanga ‘' (cand elevii s-au plans de calitatea probei de intelegere dupa auz) sau ,,daca vreti contestatii, veniti duminica dimineata ‘' (adica in Sfanta zi de Pasti !). Nu am putut (sau nu am vrut mai exact) sa ma bucur de ,,mirifica ‘' excursie organizata pentru noi, in care soferii le-au incantat urechile celor din autobuzele hodorogite cu manele, sau in care o parte din elevi au fost uitati pe drum, imi imaginez ca la plecarea dintr-un loc in altul cei din mijloacele ,,confortabile' de transport au avut parte de un fel de scenariu de genul : ,,cine nu-i aici sa ridice mana sus''. Au mai fost multe peripetii traite de mine sau de altii dar cred ca risc sa plictisesc lumea daca nu am plicitisit-o deja...Pentru detalii suplimentare incercati wee_alxandra@yahoo.com.

E bine ca pana la urma reusesc sa imi amintesc zambind amar de tot...Am avut oricum marele noroc sa am ,,colegi de suferinta'' niste persoane exceptionale al caror haz de necaz si putere de a continua mi se par acum in masura sa compenseze o mare parte din injustitiile de la Pitesti. Oricum, nu-mi pare rau ca am ajuns acolo, a fost cred o lectie de supravietuire, poate data viitoare cand ma mai duc in vreo excursie pot sa dorm in vreun parc pe-o banca, ca tot m-am obisnuit cu raul, asa o sa mai fac economii.Imi pare rau ca doamna profesor insotitor e in pat de Pasti, cu febra si antibiotice, ca nu am ajuns sa ii cunosc pe toti pe cei pe care i-am cunoscut in alte imprejurari, ca in Romania nu se gasesc bani pentru chestii minore gen...educatie sau sanatate. Nu-i nici o problema, pentru mine si multi altii s-au gasit bani si sprijin din alte parti desi daca lucrurile s-ar schimba as ramane aici. Dar la aproape 18 ani e cam greu sa mai crezi in miracole...