Povestea olimpiadei de informatică a început pentru mine acum... câteva luni. Surprinzător, dar pe atunci nu mă gândeam că voi trece clasa, darămite să mă descurc la vreun concurs... După primele săptămâni de informatică intensivă atinsesem starea de disperare chiar, mai ales că unii dintre colegii mei păreau să înţeleagă destul de bine problemele. Aşa că, într-unul dintre acele momente de fermă „hotărâre", am luat manualul - o carte albastră... (culoarea mea preferată!) - şi am citit, începând cu primul cuvânt din prima linie a celui dintâi capitol. Sinceră să fiu, nu m-am aşteptat să ajung până aici, dar... a fost să fie. Oricum, din momentul în care am aflat rezultatele de la etapa judeţeană (am luat locul I), mi-am dat seama că orice este posibil (dacă îţi doreşti îndeajuns).

            A urmat pregătirea pentru ceea ce avea să fie Olimpiada Naţională, adică ore în şir de stat cu ochii în faţa ecranului, probleme peste probleme - dificile, interesante -  multă, multă, multă muncă. Cu toate acestea, mă simţeam ciudat, nesigur... ca şi cum aş fi ştiut din ce în ce mai puţin, de parcă fiecare problemă rezolvată mi-ar fi şters o bună parte din cunoştinţe, în loc să mi le îmbogăţească; în ultimele zile dinaintea plecării m-a cuprins o teamă nedesluşită, sentimentul fatidic că orice efort era în zadar şi că o grea înfrângere avea să urmeze... ştiu, eram mult prea pesimistă, iar faptul că am pornit la luptă fără speranţa victoriei a însemnat că am pornit pe jumătate învinsă. Cred că am retrăit primele zile de şcoală atunci, ceea ce evident nu mi-a folosit deloc.

            Astfel am ajuns la Târgovişte, mai nepregătită ca oricând şi, în plus, obosită după nesfârşita călătorie cu trenul. Câtă încredere în viitor, nu ? Din fericire, organizatorii au avut grijă să nu ducem lipsă de nimic (cu excepţia prizei, însă nu putem să-i condamnăm pentru un amănunt atât de mic şi neesenţial... oricum nu mă aşteptam să fie atât de bine). Colegele de cameră au fost cele care mi-au ridicat moralul, dat fiind că ne-am înţeles de minune - poate şi din cauza „diferenţelor" dintre noi (eu din Hunedoara, iar ele din Iaşi, Giurgiu şi Constanţa!). Totodată, festivitatea de primire a fost... cu adevărat plăcută, presărată cu discursuri emoţionante, rostite în aplauzele furtunoase ale asistenţei. Toate acestea m-au ajutat într-un fel să îmi înving cu mai multă uşurinţă emoţiile, deşi nu cred că am reuşit să ies pe deplin din starea iniţială (nici măcar acum).

            Cele două probe au trecut cum au trecut, nu aş vrea să insist prea mult asupra acestui aspect (dureros). Ceea ce am simţit pe durata lor se aseamănă cu trăirile din acele zile dinaintea olimpiadei. Punct. Punctajul a fost... (diferit de zero, în orice caz). Am privit listele în repetate rânduri ca să îmi conving mintea să accepte situaţia, pentru că refuza pur şi simplu să vadă ceea ce era scris negru pe alb. Nu prea reuşeam să mă împac cu ideea de a-i fi dezamăgit pe alţii... şi pe mine însămi. Totuşi, bănuiam că s-a strecurat undeva o greşeală, sau să fi fost numai o iluzie ?... Cert e că rezultatele mi-au rămas bine întipărite în minte, atât de bine, încât nici nu am fost interesată să îmi testez încă o dată sursele, nici măcar să văd rezultatele finale, în urma reevaluării. Când colegul meu mi-a adus la cunoştinţă ultimele modificări (faptul că punctajul mi se mărise considerabil, mai exact), mi s-a părut o glumă... un vis. Abia mai târziu am conştientizat faptul că bănuiala mea se confirmase... Trebuie să le mulţumesc pe această cale celor care au avut curajul să depună contestaţie.

            Oricum, cred că am multe de învăţat din această experienţă şi de aceea pot considera, cel puţin din acest punct de vedere, că a fost una benefică. Fără îndoială că pe viitor voi încerca să mă pregătesc mai temeinic (din toate punctele de vedere...).